Referat Sarbatori Crestine Si Iudaice

  • Nota 10.00
  • 0 comentarii
  • Publicat pe 23 Iunie 2015

Descriere Referat

Inca de mici copii aflam ca “azi e sarbatoare, nu fac nimic”. Astfel, fie ca e duminica, fie ca ziua unui sfant din calendar, fie ca sarbatorim un anumit eveniment (de exemplu in religia ortodoxa Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul sau Adormirea Maicii Domnului), sarbatorile reprezinta zile in care fiecare “sarbatoreste” in felul sau : tinand poate post, fiind poate mai smerit, mai putin rau, neprestand munci fizice si facand lucruri pentru sufletul sau (ascultand rugaciuni, mergand la biserica, petrecand timpul cu cei dragi), etc.
Referatul de fata analizeaza sarbatorile in general, aplecandu-se indeosebi asupra celor crestine si iudaice. Aflam astfel raspunsul la o serie intreaga de intrebari: Ce este lumesc din aceste sarbatori si ce este divin? Ce se intampla daca nu le respectam? Sau daca nu le repectam asa cum se cuvine? Este sarbatoarea religioasa un eveniment social sau individual? De ce trebuie sa asteptam o sarbatoare pentru a petree timp cu familia sau pentru a merge la biserica? Daca nu exista norme si reguli, viata fiecaruia dintre noi ar fi un haos sau am fi capabili sa ne organizam timpul echilibrat? De ce este nevoie de o zi in care lumea sa se opreasca in loc pentru a ne putea si noi opri sa “ne tragem sufletul”, sa ne acordam un ragaz de odihna. Este viata noastra asemenatoare cu o cursa de rezistenta la alergat? Alergam cu totii neincetat, cu cea mai mare viteza, fara sa ne oprim pentru a nu fi depasiti de ceilalti participanti la cursa si este nevoie de un gong, de fluierul arbitrului care ne indica 5 minute de pauza pentru a ne putea linisti, pentru ca apoi sa continuam cursa, inca si mai inversunati si mai plini de dorinta de a ajunge cat mai departe?

Extras din referat:

“Învierea şi implicit Duminica este pentru Biserică momentul în care umanitatea învie şi se înalţă cu Hristos la Tatăl ceresc: ,,Iată de ce noi celebrăm ca pe o sărbătoare plină de bucurie a opta zi, în care Iisus a înviat din morţi şi, după ce S-a arătat, S-a înălţat la cer”. Ziua a opta era deci asimilată nu numai Învierii, ci şi veşniciei în care Hristos Cel înviat vieţuieşte împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. 
Sabatul, adică odihna lui Dumnezeu după creaţie, s-a descoperit în Hristos a fi proorocia somnului învietor al lui Hristos în măruntaiele pământului pentru a da viaţa Bisericii Sale, întocmai precum din coasta lui Adam cel adormit, Dumnezeu a scos pe Eva (viaţa), mama tuturor celor vii. Duminica a fost de la început Ziua Învierii sau Ziua Domnului. Creştinii – fiind  împreună ca Biserică – intrau în realitatea veşnică a Învierii în fiecare zi de duminică, la început fără a neglija Sabatul, care era ţinut mai ales din raţiuni misionare (evanghelizarea se făcea mai ales prin intermediul Sinagogilor din diaspora). Biserica Ortodoxă cinsteşte până astăzi sâmbăta ca zi a pomenirii morţilor şi canoanele ei opresc ajunarea desăvârşită în zi de sâmbătă. Dar sâmbăta este doar ajunul Duminicii, adică al Învierii, este pragul spre veşnicie. În plus, noţiunea de odihnă legată de Înviere a fost o permanenţă a teologiei şi simţirii creştine care pregusta în celebrarea Duminicii o picătură din odihna euharistică a Împărăţiei veşnice.
La începutul creştinismului, duminica şi sărbătorile nu erau „zile sacre”, diferite de celelalte zile şi opuse lor, aşa cum sunt înţelese astăzi. De la această înţelegere greşită, proprie zilelor noastre, s-a ajuns la o defazare între ritmul zilelor de sărbătoare şi ritmul zilelor cotidiene. Sărbătoarea nu a fost menită să fie o „zi sfântă”, opusă celei profane, o comemorare în timp a unui eveniment trecut. Înţelesul ei adevărat stă în transformarea timpului, nu a calendarului. Pentru că, pe de o parte, Duminica a rămas una din zile (timp de mai bine de trei secole ea nici nu a fost zi de odihnă), cea dintâi a săptămânii, aparţinând pe deplin acestei lumi. Pe de altă parte, în această zi, prin jertfa euharistică, Ziua Domnului s-a manifestat în toată splendoarea ei şi în toată puterea ei transformatoare, ca sfârşit al acestei lumi şi început al lumii ce va să fie. Astfel, prin această zi, toate celelalte zile, timpul întreg, a fost transformat în timp al aducerii aminte şi aşteptării. Toate zilele erau raportate acum la acest sfârşit al întregii vieţi „naturale” şi la începutul noii vieţi. Săptămâna nu mai era o înşiruire de zile „profane” urmate de odihna în ziua sfântă, la sfârşitul lor. Ea devenise o prelungire a Taborului în lume, iar din lume în „ziua cea neînserată” a lumii ce va să fie. Fiecare zi trebuia să fie un pas în această înaintare, un moment de mărturie, un timp al semnificaţiei absolute. Duminica, aşadar nu era o zi sfântă ce trebuia ţinută, deosebită de celelalte zile şi opusă lor. Ea nu întrerupea timpul cu un extaz mistic „atemporal”. Ea nu era o pauză într-o desfăşurare de zile şi nopţi lipsită de sens. Rămânând una din zilele obişnuite şi totuşi, ridicându-se deasupra celorlalte prin oficierea, în această zi, a Euharistiei, ea făcea din timpul acestei lumi un timp al sfârşitului – fiind a opta zi, dar şi timpul începutului – fiind prima”

Descarca referat