O manifestare umană atât de comună precum râsul dă naștere, de-a lungul istoriei marcate de gândirea filosofică, unei întregi polemici despre sensurile și funcțiile sale. În Antichitate, Aristotel descoperă în actul de a râde o atitudine a oamenilor inferiori ce refuză să înfrunte greutățile vieții. Abia în secolul al XVII-a neoclasicismul impune o diferențiere clară între comedie și farsă, de acum întainte oamenii începând să conștientizeze că pentru a râde e nevoie fie de superioritate, fie de un efort al minții umane care să facă posibilă distanța dintre aparență și esență. În acest mod, situațiile cotidiene ce stârnesc râsul conturează o atitudine esențială a spiritului uman față de viață, și anume: comicul – cu nimic mai puțin marcant decât tragicul, ridicolul sau sublimul.